Trei ani în preajma președinteluiDuminică, 7 februarie 1999. Iarna încă nu ne-a părăsit, dar astăzi este vreme frumoasă, însorită, care pare să anunţe o după-amiază calmă. Pe la orele prânzului, însă, telexurile agenţiilor de presă încep să anunţe insistent o ştire tristă, care face rapid înconjurul lumii: regele Iordaniei, Hussein Ibn Talal, a încetat din viaţă. Conform tradiţiei islamice, funeraliile suveranului iordanian se vor desfăşura imediat, adică în cursul zilei de luni. Protocolul de la Amman anunţă prompt elementele programului de a doua zi, în primul rând faptul că delegaţiile străine care doresc să participe la ceremonii trebuie să intre până la orele 10.00 în spaţiul aerian al Iordaniei, care se va închide apoi pe toată durata funeraliilor. Informat despre eveniment, preşedintele României, Emil Constantinescu, decide să participe şi dispune câteva măsuri pregătitoare. În dimineaţa de 8 februarie, la orele 6.00, un aparat BAC-1-11, închiriat de la compania Romavia, îşi ia zborul de pe aeroportul Otopeni cu destinaţia Amman. Preşedintele este însoţit de ministrul afacerilor externe, un consilier şi câţiva experţi. Durata zborului va fi de circa patru ore.

Un vechi prieten al României

Imediat după decolare, preşedintele parcurge un dosar voluminos cu toate informaţiile recepţionate în cursul nopţii cu privire la evenimentul din capitala Iordaniei. Se anunţă o prezenţă internaţională numeroasă, din peste 50 de ţări: regi şi regine, preşedinţi şi şefi de guvern, prinţi şi şeici, oficiali de rang înalt şi alte personalităţi marcante, prieteni sau foşti inamici şi adversari ai regelui defunct. În astfel de situaţii, solidaritatea internaţională este întotdeauna deasupra divergenţelor de orice fel. O reprezentare largă o are, fireşte, lumea arabă: preşedinţii Egiptului, Siriei, Yemenului, Sudanului, liderul palestinian Yasser Arafat, prinţul moştenitor din Arabia Saudită, şeicul Bahreinului, vicepreşedintele Irakului, secretarul general al Ligii Arabe. Din Israel participă preşedintele Ezer Weizman şi premierul Benjamin Netanyahu. De peste ocean, America este reprezentată de preşedintele în funcţie, William Clinton, şi de alţi trei predecesori la Casa Albă (Gerald Ford, Jimmy Carter şi George Bush). Din Spania sosesc regele Juan Carlos şi regina Sofia, din Marea Britanie – prinţul Charles şi premierul Tony Blair, din Belgia – regele Albert şi regina Paola, din Olanda – regina Beatrix, din Japonia – prinţul moştenitor Naruhito şi prinţesa  Masako. Sunt, de asemenea, prezenţi preşedintele Franţei – Jacques Chirac, cancelarul Germaniei – Gerhard Schroder, preşedintele Austriei – Thomas Klestil, preşedintele Irlandei – doamna Mary McAleese. Mai participă preşedintele Federaţiei Ruse, Boris Elţîn, preşedintele Turciei, Suleyman Demirel, iar din Europa Centrală şi de Est, în afară de România, mai sunt reprezentate la nivel de preşedinte Polonia, Cehia şi Slovenia. La funeralii participă şi secretarul general al ONU, Kofi Annan, împreună cu soţia, precum şi alţi oficiali din diverse ţări ale lumii.

Regele Hussein fusese unul dintre cei mai înţelepţi şi moderaţi lideri ai lumii arabe în ultimele decenii. Avusese o relaţie specială cu România. În 1984, însă, un văr al suveranului, consilier diplomatic la Ambasada Iordaniei din Bucureşti, căzuse victimă atentatului comis de un extremist palestinian, act terorist aproape unic în România acelor ani. Atentatorul a fost arestat imediat, judecat şi condamnat de justiţia română la ani grei de închisoare. Regele Hussein voia însă extrădarea sa către autorităţile iordaniene. Prinsă în ţesătura de interese şi intrigi interarabe, România nu a acceptat să-l predea Iordaniei pe extremistul ucigaş. Pentru rege era vorba de o probă de încredere, poate mai mult decât de viaţa unei persoane. Relaţia cu România a intrat inevitabil pe o pantă coborâtoare, de răcire treptată. Dosarul înmânat preşedintelui Emil Constantinescu avea, în cuprinsul său, o prezentare amănunţită a meritelor marelui dispărut, dar şi un profil al tânărului rege Abdullah, succesorul la tron al lui Hussein. Acesta era deja un cunoscător al României, pe care o vizitase în interes de afaceri. Relaţia bilaterală avea un punct forte, cu impact puternic asupra sensibilităţii iordanienilor: peste 11 000 de tineri din regatul haşemit îşi făcuseră studiile superioare în România, în marea lor majoritate la Medicină şi Farmacie sau la Politehnică. În plus, circa 1 500 de românce erau căsătorite în Iordania. Era vorba, aşadar, de un capital uman foarte valoros, pe care puţine state îl aveau în relaţiile cu Ammanul.

„Campion al păcii”

Supranumit de poporul iordanian Al-Malik Al-Insan („Regele Omenos”), Hussein a fost un aprig apărător al cauzei arabe, dar şi „un adevărat campion al păcii” (M. Albright), militant pentru o înţelegere durabilă cu Israelul. Prezent la funeraliile premierului israelian Yitzhak Rabin, asasinat în 1995 de un conaţional, adversar al păcii cu arabii, regele Hussein a declarat despre ilustrul defunct: „A avut curaj, a fost un vizionar şi a fost credincios ideii de pace. Aflat aici, mă angajez în faţa ta, în faţa poporului iordanian, în faţa lumii, faţă de mine însumi, să continui  fără a precupeţi niciun efort, să mă asigur că vom lăsa aceeaşi moştenire. Nu ne este ruşine, nu ne este teamă şi nici nu suntem altfel decât hotărâţi să împlinim idealul pentru care prietenul meu a murit, la fel cum a murit bunicul meu, tot în acest oraş…”. După cum precizează în Memoriile sale regina Noor, care l-a însoţit pe Hussein la funeraliile lui Rabin, era pentru prima dată după Războiul din 1967 când suveranul haşemit mergea la Ierusalim. În decursul unei domnii de peste 46 de ani, acesta făcuse dovada unui spirit diplomatic cu totul remarcabil. „A devenit, pe măsura trecerii timpului, un jucător desăvârşit”, consemnează cu admiraţie nedisimulată în memoriile sale Efraim Halevy, ambasador, unul dintre foştii şefi ai Mossadului, care l-a cunoscut îndeaproape pe suveranul iordanian. Suveranul haşemit era, într-adevăr, alături de Anwar El Sadat, Yitzhak Rabin, unul dintre liderii politici de valoare din Orientul Mijlociu, capabili de compromisuri majore şi „conştienţi de responsabilităţile lor la scara istoriei”, care au reuşit „să păşească peste prăpastie şi să ofere perspective noi popoarelor lor”, după cum scrie autorul menţionat mai sus.

Regele Hussein a rămas credincios ideii de pace durabilă între arabi şi israelieni până la sfârşitul vieţii. Aflat la tratament în SUA, el a continuat să se implice în negocierile de pace dintre paliestinieni şi israelieni, mediate de americani. La una dintre întâlniri, el a spus participanţilor la negocieri că istoria îi va judeca pe toţi şi că diferenţele care separă cele două părţi sunt mult mai puţin importante decât mizele unui acord de pace: „este timpul să puneţi punct şi să vă îndepliniţi responsabilitatea pe care o aveţi faţă de popoarele voastre şi faţă de copiii voştri în special”. La ultima sa prezenţă publică la Casa Albă, îşi aminteşte secretarul de stat de atunci al SUA, doamna Madeleine Albright, suveranul iordanian a vorbit cu pasiune despre nevoia de a pune capăt „culturii morţii, distrugerii şi risipei” şi de a asigura „urmaşilor copiilor lui Avraam – palestinieni şi israelieni laolaltă”, un loc sub soare, demn de ei. Este de înţeles, deci, că dispariţia unui astfel de personaj lasă în urmă un gol imens. „Lumea devenise un loc mai sărac”, va nota preşedintele Clinton în cartea sa autobiografică, rememorând acest eveniment.

Alături de Air Force One pe cerul Iordaniei

Sub presiunea grabei, timpul parcă se contractă şi durata zborului pare mai scurtă. În curând suntem anunţaţi de intrarea în spaţiul aerian al Iordaniei, înainte de ora 10.00, termenul limită stabilit de autorităţi. Cerul iordanian este brăzdat de-a lungul şi de-a latul de zeci de avioane străine, situaţie pentru o ţară care probabil nu s-a mai văzut de la al Doilea Război Mondial încoace. Autorităţile de la Amman respectă cu stricteţe ordinea intrării în spaţiul lor aerian şi, la intervale de câteva minute, invită pe pista de aterizare aeronavă după aeronavă, cu o corectitudine desăvârşită. Timp de o oră survolăm spaţiul iordanian, aşteptând semnalul care să ne permită aterizarea. În urma noastră zumzăie zgomotos Air Force One, avionul care va ateriza imediat după aeronava noastră, avându-i la bord pe preşedintele Clinton şi alţi trei dintre predecesorii săi la Casa Albă, precum şi pe părinţii Reginei Noor, cetăţeni americani.

De la aeroport, delegaţia noastră este preluată de Protocolul iordanian şi condusă direct la Palatul Raghadan, locul unde va începe ceremonia finală. Este deja amiaza, iar soarele îşi face apariţia dintre nori. Cu toţii resimţim puternic aerul umed şi cald, deoarece în cursul dimineţii a plouat din abundenţă. Ploaia nu s-a oprit nici atunci când trupul neînsufleţit al regelui a fost transportat de la locuinţa sa privată la palat, iar oamenii pe străzi, impresionaţi, au crezut că este un semn divin: „Până şi cerul plânge după Hussein”, îşi spuneau unii altora, după cum îşi aminteşte Regina Noor.

Rând pe rând, şefii delegaţiilor străine se perindă prin faţa catafalcului, pentru a prezenta un ultim omagiu marelui dispărut. În mai puţin de o oră, încăperile micului palat regal sunt ocupate de membrii delegaţiilor participante. Conceput şi mobilat cu un gust desăvârşit, Palatul Raghadan ilustrează în mod convingător bogăţia calităţilor sufleteşti ale suveranului haşemit, un spirit de moderaţie, simplitate şi echilibru rar întâlnite. „Uimitoarea simplitate de la reşedinţa regelui”  a fost, de altfel, una dintre impresiile profunde produse asupra viitoarei regine Noor la prima întâlnire cu regele, care i-a dat mai târziu şi numele: Noor Al Hussein (Lumina lui Hussein, în arabă). O atmosferă de linişte şi calm domină peste tot. În scurt timp, şefii delegaţiilor participante la ceremonie se simt aşa de mult în largul lor în palatul regelui Hussein, de parcă suveranul este încă viu şi îi priveşte cu înţelegere de undeva din preajmă. Un freamăt neobişnuit îi cuprinde pe toţi: monarhi, preşedinţi, premieri, şeici, miniştri, înalţi funcţionari, bodyguarzi. Sub privirile îngăduitoare ale gazdelor, musafirii trec în revistă încăperile palatului. Cunoscuţii se salută, îşi strâng mâinile, se îmbrăţişează şi folosesc orice colţişor pentru a schimba impresii sau pentru a pune la punct viitoare acţiuni şi întâlniri. Preşedintele Clinton este, fireşte, în centrul atenţiei şi se ajunge mai greu la el. Fostul preşedinte George Bush, suplu şi dezinvolt, este extrem de eficient în schimbul de saluturi cu iluştrii oaspeţi ai Palatului Raghadan. Este printre primii care se bucură de întâlnirea cu preşedintele României, Emil Constantinescu. Urmează preşedintele Franţei, apoi cel al Turciei care discută cu preşedintele român… Delegaţia Sloveniei observă delegaţia noastră şi se apropie. Impresiile de la vizita preşedintelui României la Ljubljana, din 16-17 noiembrie 1998, sunt încă vii. Pe trepte, izolat şi însingurat, preşedintele egiptean Hosni Mubarak pare absent, cu gândul departe de freamătul din jur. Regele Spaniei se serveşte cu ceai dintr-un samovar şi discută cu un monarh din Golf.

Undeva la parter, în centrul unui grup zgomotos, preşedintele rus Boris Elţîn ţine un discurs incendiar, sub privirile admirative ale preşedintelui Chirac. „Война! Война!” (război, lb. rusă) rosteşte cu voce de tunet Boris, gesticulând şi ridicând braţul drept ameninţător. La un moment dat, pare că pierde şirul gândurilor şi devine incoerent: „A venit vremea să conducem lumea… Sunt pregătite documentele?”. Preşedintele Chirac face faţă cu greu momentului şi se străduieşte prin fraze scurte să-l readucă pe Elţîn cu picioarele pe pământ. Apoi, pe o cale deschisă în forţă de bodyguarzii săi, Elţîn părăseşte precipitat încăperea şi iese din palat. „Iată-l pe cel care va prilejui următoarea întâlnire de acest gen”, spune cineva în şoaptă, stârnind zâmbete discrete. O profeţie care nu se va adeveri, însă. Câteva luni mai târziu, la 23 iulie 1999, un alt lider moderat al lumii arabe, susţinător al procesului de pace în Orientul Mijlociu, regele Hassan al II-lea al Marocului, părăsea şi el scena istoriei. În schimb, Boris Elţîn avea să părăsească doar scena politică, printr-o demisie spectaculoasă în ultima zi a anului 1999, în favoarea lui Vladimir Putin. „În ciuda problemelor sale fizice şi a faptului că uneori putea fi total imprevizibil, fusese un lider curajos şi vizionar… Părăsise funcţia aşa cum guvernase şi trăise – într-o manieră unică”, îşi va aminti preşedintele Clinton despre Elţîn în cartea sa de memorii.

Surpriza preşedintelui Clinton

După un timp, soseşte momentul în care suveranul trebuie condus pe ultimul drum. Moscheea din complexul regal, unde va fi depus trupul său pentru o ultimă ceremonie, se află undeva, pe un vârf de deal, la aproape un kilometru şi jumătate de palat. Procesiunea funerară se pune tăcut în mişcare. Sub soarele blând al amiezii, zecile de delegaţii şerpuiesc în ordine pe urmele regelui. Delegaţia română este pe la mijlocul convoiului. Şirul multicolor de persoane pare fără sfârşit, nu reuşim să-i vedem nici începutul, nici coada. Deodată, în spatele nostru se aud paşi grăbiţi. Desluşim parcă suflarea unui sportiv de cursă lungă, care încearcă să ne ajungă şi poate chiar să ne depăşească. „Mister president! Mister president!”. Un bărbat chipeş, cu faţa surâzătoare, îşi face loc în mijlocul delegaţiei române şi îl îmbrăţişează pe preşedintele Constantinescu. Surpriza este totală: lângă noi se află preşedintele Clinton în persoană, însoţit de unul dintre bodyguarzii săi. „Nu ştiam că România este capabilă să ţină Statele Unite în aer timp de oră”, afirmă  preşedintele Clinton pe un ton glumeţ, referindu-se la episodul intrării în spaţiul aerian al Iordaniei şi la aşteptarea pe care Air Force One cu delegaţia americană a trebuit să o suporte înainte de aterizare, după aeronava delegaţiei române. Preţ de câteva minute, cei doi preşedinţi schimbă câteva gânduri pe care nu au avut posibilitatea să şi le comunice pe timpul prezenţei în Palatul Raghadan. Apoi, preşedintele Clinton se retrage pentru a se alătura din nou delegaţiei SUA.

Soarele coboară încet spre amurg. Odată cu el, după o altă scurtă cerermonie la moscheea din complexul regal, coboară şi Hussein Ibn Talal în locul său de veci, amplasat în cimitirul din vecinătate. Participanţii la procesiune se despart şi pornesc care încotro. Delegaţia noastră revine la Palatul Raghadan, unde preşedintele Constantinescu are o întrevedere cu noul şi tânărul suveran al Iordaniei, Abdullah. Protocolul iordanian a stabilit ca preşedintele României să se afle între primii trei şefi de stat prezenţi la ceremonii care se vor întâlni cu noul rege. Pe unii dintre monarhii din zona Golfului, şeful statului român îi va întâlni în toamnă, cu ocazia unui turneu în Qatar şi Kuweit, pe care îl va întreprinde în ultima decadă a lunii octombrie 1999. Cu liderii israelieni şi palestinieni va discuta în cadrul unei vizite în Ţara Sfântă, la începutul anului 2000.

În cursul serii, delegaţia se opreşte pentru un timp la sediul Ambasadei României din Amman, de unde plecăm la aeroport. Este noapte, târziu… Obosiţi, ne punem centurile de siguranţă, iar avionul porneşte spre ţară, care ne aşteaptă cu spaţiul aerian deschis.

Ce ne va mai rezerva perioada care urmează? Se întrevăd câteva luni de foc în jurul spinoasei probleme iugoslave, când România va trebui să-şi joace cartea fără cusur. Spre vară, la Washington este programat Summit-ul NATO. Este unul aniversar, care marchează 50 de ani de la înfiinţare, iar România îşi leagă multe speranţe de acest eveniment pentru stabilirea locului ei în noua configuraţie de securitate a Europei. Cine poate să ştie cu adevărat ce va urma? În definitiv, însă, aşa cum afirma marele sociolog german Max Weber, ce ar mai rămâne din farmecul lumii dacă totul s-ar desfăşura după previziuni şi calcule precise?

Ioan C. Popa

 

efortul politic și diplomatic al anilor Administrației Constantinescu„Azi, când linia strategică care pornește de la Țările Baltice și coboară, pe frontiera răsăriteană a Poloniei și României, până în Turcia, a redevenit brusc extrem de semnificativă pentru securitatea europeană și euroatlantică, efortul politic și diplomatic al anilor Administrației Constantinescu, cei care au deplasat durabil granița NATO și UE de pe Tisa pe Prut, capătă un nou relief, evocarea din paginile acestui volum este cu atât mai importantă și ca document, și ca evaluare a rolului jucat de Președintele României în acei ani decisivi.”

Prof. univ. dr. Zoe Petre

 

Trei ani în preajma președinteluiIoan C. Popa sociolog, publicist și diplomat, a absolvit Facultatea de Filosofie, Secția Sociologie. Este doctor în sociologie (relații internaționale) și cercetător asociat la Institutul de Sociologie al Academiei Române. Autor de studii și articole în antologii și reviste de specialitate. Cărți publicate: Românii, Basarabia și Transnistria (București, 2009, 2012 și Chișinău, 2010),  Mecanisme de putere ale regimului totalitar comunist în perioada bolșevismului. Impactul în Basarabia și Transnistria (București, 2011), Destine frânte. Pagini despre românii din Est (1917-1954), Editura Academiei Române, 2014, Trei ani în preajma președintelui (1997-1999). Note și consemnări (Editura Artemis, 2014).

Trei ani în preajma președintelui

Post navigation


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *