„Prețul demnității – O istorie altfel”. Schimbările politice care au marcat România în perioada guvernării CDR

La Târgul de carte „Gaudeamus“ se va lansa lucrarea „PREȚUL DEMNITĂȚII – O istorie altfel“, publicată de Editura Rao. O lucrare de istorie recentă, în care Laura Ganea descrie schimbările politice care au marcat România în perioada guvernării CDR din anii 1996-2000. Vă prezentăm, mai jos, paginile în care autorul descrie culisele ceremoniei în cursul căreia Emil Constantinescu a depus jurământul de credință la preluarea funcției de Președinte al României. (V.S.)

 

Primul preşedinte democrat

Ceremonia de depunere a jurământului în Parlament, 29 noiembrie 1996

Sala de şedinţe a Camerei Deputaţilor e foarte animată. La fel şi balcoanele rezervate invitaţilor şi presei. De la înălţimea galeriei unde suntem plasaţi strategic, între presă şi invitaţi, privesc vânzoleala de la parter. Palatul Parlamentului mi-a stârnit întotdeauna repulsie, prin opulenţa-kitsch a clădirii monumentale, a doua din lume ca mărime după Pentagon, cum se tot subliniază, pe care Ceauşeştii, cu mintea lor bolnavă, şi-o închipuiau un simbol al puterii şi al măreţiei la care ajunseseră. Se pare că nu numai mie. Cu doi ani în urmă, fuseseră multe discuţii legate de mutarea sediului Camerei Deputaţilor. Preşedintele Diaconescu, împreună cu mai mulţi foşti deţinuţi politici, ţărănişti şi liberali, insistaseră ca sediul Parlamentului să rămână în clădirea istorică din Dealul Mitropoliei. La fel, câţiva foşti deputaţi şi senatori dintre cele două războaie mondiale, care supravieţuiseră Sighetului şi păstrau gravată în memorie amintirea dezbaterilor parlamentare interbelice. Altele erau provocate de grupuri de interese din jurul fostului preşedinte. Se făcuse mult caz în jurul vânzării Casei Poporului. Existau şi amatori: Murdoch, pentru a o transforma într-un centru internaţional de presă, alţii în cazinou. Acum, privirile se întorseseră spre noul preşedinte. Ofertanţii, cu ochii sticlind spre comisioane, îmbrăcau abil interesele lor în hainele interesului sau orgoliului. Recent, după alegeri, apăruseră şi mici răzbunări. Cu o zi înainte, pe preşedintele ales îl sunase Preafericitul Patriarh Teoctist, care fusese anunţat că mobilierul de la fostul Palat al Parlamentului din Dealul Mitropoliei va fi mutat în noua clădire a Parlamentului. Preşedintele îl asigură că mobilierul va rămâne acolo şi va fi transferat în proprietatea Patriarhiei. Proaspeţii demnitari îşi caută scaunele atât de râvnite. După tradiţia stabilită în timpul revoluţiei din 1789, pentru iacobini şi girondini în Assemblée nationale şi preluată timp de 200 de ani în toate Parlamentele lumii, se grupează în dreapta şi stânga. Pentru prima dată după revoluţia din 1989, proporţia e echilibrată. Cu o expresie mult contestată, Coposu a numit Adunările de după 1989 „Parlamentul ruşinii“. Va fi acesta altfel? Va deveni cu adevărat Casa Poporului? Preşedintele Constantinescu intră în sală, însoţit de preşedinţii celor două camere, Ion Diaconescu şi Petre Roman. Lucru rar, deputaţii şi senatorii se ridică în picioare şi aplaudă. Aplaudă şi invitaţii, şi chiar unii colegi din presă. Pentru o clipă parcă toate vrăjmăşiile din campania electorală, acuzaţiile violente din ultimii şapte ani s-au estompat. Va reuşi Emil Constantinescu să aducă acea reconciliere mult aşteptată, care păruse posibilă timp de câteva ore în decembrie 1989? L-am auzit la Sighet vorbind despre transformarea pedagogiei suferinţei într-o pedagogie a reconcilierii. Timp de şapte ani, foştii deţinuţi politici, revoluţionarii adevăraţi din 16-21 decembrie 1989 dovediseră că nu au gânduri de răzbunare, deşi noua putere comunistă îi atacase „preventiv“. Şi nu numai cu vorbe. Într-un interviu pe care i l-am luat în 2012 lui Adrian Severin, mi-a spus că, dintre toţi liderii politici de după revoluţie, Emil Constantinescu a fost singurul care a avut un program public coerent de reconciliere naţională. Chiar dacă nu a reuşit, a încercat şi în memoria multora perioada de dificultăţi financiare şi privaţiuni sociale din 1996–2000 a rămas luminată de o altfel de atmosferă decât ceilalţi ani de dinainte şi după, creată de solidaritatea în jurul unui proiect comun.

„Jur să-mi dăruiesc toată puterea şi priceperea pentru propăşirea spirituală şi materială a poporului român…“

Rar, solemn, în faţa camerelor reunite ale Parlamentului, Emil Constantinescu rosteşte, cu mâna pe Constituţie şi pe Biblie: „Jur să mi dăruiesc toată puterea şi priceperea pentru propăşirea spirituală şi materială a poporului român, să respect Constituţia şi legile ţării, să apăr democraţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, suveranitatea, independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a României. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!“ Discursul noului preşedinte se termină cu un legământ: „În ceasul de început al mandatului meu, vreau să rostesc un legământ – acela de a veghea la onorarea promisiunilor pe care cei ce au câştigat alegerile le-au făcut. Rolul unui preşedinte este şi acela de a garanta respectarea a ceea ce a dus la investirea cu mandat popular a forţelor politice care au câştigat alegerile. De aceea s-a introdus în textul Legii Fundamentale prevederea ca preşedintele României să nu poată fi membrul vreunui partid politic.

Preşedintele trebuie să aibă un singur partid – naţiunea şi o singură ideologie – România“. După ce aplauzele se sting, membrii prezidiului şi patriarhul se retrag pe uşile centrale, parlamentarii se îndreaptă spre uşile laterale. Cameramanii îşi strâng în grabă aparatura. Doar câţiva parlamentari mai zăbovesc să discute între ei. În creierul meu stăruie o întrebare: va putea preşedintele să îndeplinească mandatul cu care a fost învestită noua putere şi în acelaşi timp să lucreze pentru reconciliere şi să respecte Constituţia şi legile în vigoare? Mai arunc o ultimă privire spre sală şi îl zăresc pe Alexandru Ionescu, preşedintele Federaţiei Ecologiste, partid component al Convenţiei Democratice, unul dintre intelectualii de marcă ai CDR, cercetător ştiinţific principal şi profesor universitar invitat la universităţi din Franţa şi Belgia, membru al unor academii din America şi Europa, autor a zeci de cărţi de ştiinţă în domeniul biologiei, promotor al ecologismului, angajat politic încă din perioada CPUN-ului. Am avut ocazia să-l cunosc mai îndeaproape, mai precis să-i ascult opiniile în perioada în care grupul nostru de campanie era găzduit într-o cameră ce dădea spre holul care ne despărţea de sala de şedinţe a CDR, din Batiştei. M-a surprins atunci radicalitatea opiniilor sale politice şi vehemenţa discursului anti-Iliescu. Am aflat mai târziu că ambii sunt născuţi în Olteniţa. Alexandru Ionescu – dintr-o familie burgheză liberală venită din Răşinarii Sibiului, Iliescu – dintr-o familie proletară comunistă. În comunism, destinul lor fusese marcat de privaţiuni şi persecuţii – pentru Ionescu, de avantaje şi onoruri – pentru Iliescu. Vor putea conlucra acum şi ei pentru ceea ce preşedintele Constantinescu îşi propusese pentru sine: „un singur partid – naţiunea şi o singură ideologie – România“, respectând legile şi Constituţia? Am primit răspunsul peste ani, când cunoscutul biolog va trece de la cărţile ştiinţifice la cele de opinie şi memorialistică politică. Într-un volum publicat în 2007, el scrie: „Ţin minte cum îl îndemnam pe profesorul Emil Constantinescu, singurul preşedinte care şi-a dovedit vocaţia de a reprezenta în deplină onoare înalta, suprema aş zice, instituţie în care a fost patru ani, să ia hotărâri care-i excedau prerogativele, în dorinţa mea de a face radical schimbarea mult visată, de a-i pedepsi pe jefuitorii poporului român, de a aduce imediat dreptatea în ţara asta. (…) Profesorul Emil Constantinescu, căruia îi spusesem o parte din aceste gânduri, ştia că am dreptate, dar el era pus să apere Constituţia şi legile, aşa cum erau, până când: «dumneavoastră, parlamentarii, le veţi schimba cu altele mai bune». (…) El apăra onoarea jurământului depus, eu aş fi vrut să apăr onoarea dreptăţii. (…) Emil Constantinescu a ales vocea raţiunii, poate împotriva propriilor sentimente. Se dovedeşte peste ani că a avut dreptate în aproape toate problemele tratate. România este membră în Uniunea Europeană, ţara noastră şi-a păstrat onoarea şi demnitatea – totdeauna cu decenţă şi eleganţă”.
articol apărut în Cotidianul, 14 noiembrie 2016

„Prețul demnității – O istorie altfel”. Schimbările politice care au marcat România în perioada guvernării CDR

Post navigation


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *