„Am visat și am sperat ani de-a rândul, atentă la orice semnal care îmi încuraja visele și speranțele. După euforia zilei de 22 decembrie 1989, visele și speranțele mele au fost repede învăluite de contururi din ce în ce mai dense de ceață și fum. Ceața primelor declarații ale lui Ion Iliescu, care ne-a spus că Ceaușescu nu a făcut altceva decât să întineze valorile nobile ale socialismului, așa că strigătele străzii nu aveau sens, comunismul n-avea de ce să fie dat jos. Ceața în care s-au pierdut teroriștii. Ceața care a însoțit scoaterea lui Corneliu Coposu din sediul PNȚCD într-un TAB, la contramanifestația fesenistă din 29 ianuarie 1990.  Fumul autobuzelor arse în Piața Universității în 13 iunie 1990. Negrul de fum clișeistic de pe fețele minerilor în zilele de 29 ianuarie 1990,18-19 februarie 1990, 14-15 iunie 1990, 24-26 septembrie 1991. Din marginea conturului cețos, ambalat în perdele de fum, zâmbetul larg al lui Ion Iliescu – zâmbet-rânjet -, din fotografiile de presă și afișele electorale îmi spunea că visez degeaba.

Să plec sau să rămân? Am rămas să trăiesc bucuria victoriei democratice din 17 noiembrie 1996, am rămas să-l văd pe Bill Clinton la 11 iulie 1997, tot în Piața Universității, felicitându-ne pentru drumul pe care majoritatea se hotărâse, în sfârșit, să pășească, votându-l pe Emil Constantinescu. Mă uitam la președintele României și mă simțeam bine. Lângă Bill Clinton era „de-acolo”. Nu părea un actor de mâna a doua, ajuns să joace într-un film cu buget mare, într-un rol prea greu pentru el, cu replici pe care nici nu le simte, nici nu le înțelege. Dorința românilor de a se integra în lumea bună era justificată de aspectul și discursul președintelui lor, care se integrase în acea lume cu mult înaintea poporului său și era acceptat de ea ca atare. La atâția ani distanță de la acel moment, 11 iulie 1997, care a însemnat lansarea Parteneriatului Strategic Româno-American, concluzia că România nu ar fi fost admisă niciodată în NATO și Uniunea Europeană, dacă Emil Constantinescu nu ar fi câștigat alegerile prezidențiale, mi se pare neîndoielnică. Perioada 1996-2000 este o perioadă de cotitură pentru istoria României la fel de importantă ca și decizia Regelui Ferdinand de a se alătura Antantei în Primul Război Mondial, care a transformat România mică într-o Românie mare.

Ce ar fi însemnat încă patru ani cu Ion Iliescu? Și-apoi încă cinci sau chiar zece ani cu Adrian Năstase, care i-ar fi succedat cu siguranță? Ce ar fi însemnat 25 de ani de la revoluția din decembrie 1989 cu o conducere neîntreruptă a eșalonului doi și trei al Partidului Comunist Român, în contextul internațional determinat de anexarea Peninsulei Crimeea și criza ucraineană? Iată un exercițiu de imaginație care îmi dă fiori.

Asta este motivația mea. Mi-am dorit să înțeleg eu însămi ce s-a întâmplat cu această țară și ce s-a întâmplat cu noi în cei 27 de ani scurși de la Revoluție.”

Laura Ganea

O istorie altfel

O istorie altfel

O istorie altfel