Lecturi de weekend: Prețul demnității, după modelul foștilor deținuți politici

Autor: Stelian ȚURLEA

De ce nu se prea ocupă istoricii de perioada recentă prin care am trecut? Sunt lucrurile atât de neașezate, încât e greu să se cearnă faptele între ele, să se aducă argumente, să se tragă concluzii? Se tem de eventualele sau inevitabilele contestări? Probabil acesta e motivul esențial pentru care lipsesc analizele perioadei recente prin care am trecut. Dar situația pare să se modifice ușor, încep să apară memorii topite în analize, exemplul elocvent fiind această carte masivă lansată la recentul Târg de Carte de Învățătură Gaudeamus. Autorul este Laura Ganea, un fost jurnalist care a lucrat în echipa președintelui Emil Constantinescu, și care dezvăluie culisele celor patru ani care au schimbat România. Povestea, spusă așa cum nu s-a mai spus, cu sute de personaje.

O carte cu o doză semnificativă de partizanat (și autoarea o recunoaște), dar în care găsești pe scurt cam întreaga istorie românească postdecembristă. Titlurile marilor părți ale volumul sunt evidente: Preliminarii la o mare schimbare; Roșu și negru, oligarhie neocomunistă și mineriade; Opoziția democratică; Doi președinți, două ideologii, două electorate; Patru ani care au schimbat România; Șeful statului în fața istoriei; România la începutul unui secol nou.

În seara de 17 noiembrie 1996, România ajungea din nou pe prima pagină a ziarelor din întreaga lume, la șapte ani de la răsturnarea dictaturii ceaușiste: își alesese ptimul președinte care nu aparținuse nomenclaturii comuniste. Iar sarcinile acestuia erau uriașe, înainte de toate să schimbe țara din temelii. ”Nu am venit la putere pentru a ne răzbuna, ci pentru a îndrepta lucrurile care merg rău.(…) Există o cale prin care putem ieși din noapte și pe această cale ne sunt călăuze valorile naționale, credința în forțele noastre și convingerea că nu suntem cu nimic mai prejos decât alte popoare.”

A urmat perioada în care România s-a apropiat de structurile euro-atlantice.  ”La atâţia ani distanţă de la acel moment, 11 iulie 1997, care a însemnat lansarea Parteneriatului Strategic Româno-American, concluzia că România nu ar fi fost admisă niciodată în NATO şi Uniunea Europeană, dacă Emil Constantinescu nu ar fi câştigat alegerile prezidenţiale, mi se pare neîndoielnică. Perioada 1996-2000 este o perioadă de cotitură pentru istoria României la fel de importantă ca şi decizia regelui Ferdinand de a se alătura Antantei în Primul Război Mondial, care a transformat România mică într-o Românie mare. Ce ar fi însemnat încă patru ani cu Ion Iliescu? Şi-apoi încă cinci sau chiar zece ani cu Adrian Năstase, care i-ar fi succedat cu siguranţă? Ce ar fi însemnat fără perioada administraţiei Constantinescu douăzeci şi şase de ani de la Revoluţia din decembrie 1989 cu o conducere neîntreruptă a eşaloanelor doi şi trei ale Partidului Comunist Român, în contextul internaţional determinat de anexarea peninsulei Crimeea a criza ucraineană? Iată un exerciţiu de imaginaţie care îmi dă fiori.

Asta este motivaţia mea. Mi-am dorit să înţeleg eu însămi ce s-a întâmplat cu această ţară şi ce s-a întâmplat cu noi în cei douăzeci şi şase de ani scurşi de la Revoluţie. Să înţeleg cum am fost salvaţi dintr-o nouă fundătură, după cei 45 de ani de comunism oficial, şi cum am gestionat victoria care ne-a fost oferită. înţelegând, pot să povestesc. Poate că povestea mea va fi de folos.

Am luat-o <<pas cu pas>>, urmărind cronologia evenimentelor și biografiile personajelor de prim-plan, citind tot ce mi-a căzut în mână, căutând documente, coroborând informaţii şi mărturii memorialistice, intervievând actorii principali, scotocind după posibile explicaţii psihologice în cazul fiecăruia dintre ei. Toate acestea cu sentimentul detectivului particular care se lasă antrenat într-un thriller pasionant. Cu stări, gânduri şi idei care au suferit transformări uşor de identificat de la un capitol la altul.”

”Mult timp m-a frământat o întrebare. De ce preşedintele Constantinescu a fost atât de rezervat în prezentarea rolului său personal în lansarea Parteneriatului Strategic cu SUA, în blocarea loviturii de stat la mineriadele din ianuarie şi februarie 1999, în oprirea survolului avioanelor ruseşti spre Kosovo sau pentru obţinerea începerii negocierilor de aderare la Uniunea Europeană şi a ridicării vizelor de circulaţie pentru români la Helsinki în decembrie 1999, sau pentru obţinerea unor locuri în plus în Parlamentul European la Nisa în decembrie 2000 şi în multe alte situaţii în care contribuţia sa a fost decisivă.

Am înţeles că a acceptat, dintru început, să plătească preţul politic, dar de ce a ales să plătească şi preţul tăcerii?

După 20 de ani, când l-am întrebat direct, mi-a răspuns că există un timp al acţiunii şi un timp al povestirii, iar popularizarea imediată a unor succese poate compromite atât acţiunile în curs, cât şi pe cele viitoare.

La insistenţele mele mi-a mai spus, încă o dată, că modelul său de comportament în viaţă a fost acela al foştilor deţinuţi politici pe care i-a cunoscut şi care nu au cedat nici atunci când li s-au propus chiar compromisuri minore, în condiţiile în care nu ştiau că nu vor rămâne în închisoare până la sfârşitul vieţii şi, mai ales, dacă vreodată se va afla despre sacrificiul lor. În ceea ce-l priveşte, dacă peste 20 de ani cineva va spune adevărul va fi bine pentru că va încuraja şi pe alţii să procedeze la fel în situaţiile în care binele ţării este mai presus de binele personal. Dacă nu se va afla niciodată, e la fel de bine.

Iar preţul demnităţii se plăteşte toată viaţa.”

Laura Ganea – Prețul demnității. O istorie altfel. Editura RAO. 592 pag.

sursa amosnews.ro

Lecturi de weekend: Prețul demnității, după modelul foștilor deținuți politici

Post navigation


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *